Familiar 

 Orașul meu se teme de iarnă
 Cu asfalt ce oglindește golul moștenirii
 Într-un apus deschis a rană
 Ce ocupă locul amintirii.

 Sunt străzi tapițate în alb festiv
 Și urme aruncate la nimereală
 Copacii joacă rolul unui cuier nativ
 Încununat cu haine și beteală.

 Rătăcit cutreieră unii înfrigurați
 Fumegând a locomotivă în noapte
 Pe alb ei nu sunt pată, sunt doar pătați
 Sătui de vorbe și pasivi la fapte.

 Dar ne-am legat funde de frunte
 Și a dăruit fiecare cât putea
 Când ne-am deschis sufletele a punte
 Deși fiecare urmărește altă stea.

 E cald în cămine și liniște de ajun
 Sub brad cadouri și speranță
 La uși colindul cel comun
 În ochii copiilor, o balanță.

 Ne ciocnim zâmbetele a clopoței
 Și ne lăsăm pradă melodiei.
 De Crăciun.

Șocuri

 

 Când se lasă apa greu sub privirile noastre

 Ne închipuim povești lipicioase albastre,

 Ne învelim inimile cu mâini furate,

 Și închidem ploapele grijilor adunate.

 

 I-am văzut cântând la ore târzii pe Magheru

 Sub luminile decise să astâmpere ceru'

 Și mi-am frânt inima iar sub avalanșe

 Neavând cu cine să-mi pictez propriile planșe.

 

 Călătorim în timp prin mijlocul fiecăruia,

 Dar cumva mereu uităm ceea ce ne trebuia.

 Îmbrățișăm fără să iertăm dureri pe zi

 Țipând "La ce bun raiul ce îți răpește ochii ?".

 

 Mi-am împachetat piesele în cadoul ei,

 Dar s-au pierdut iar și închegat în clei .

 Data viitoare o voi lua de mâini încurajat

 De gândul că n-a reușit, dar a încercat.

 

 Dar e iarnă acum și pare că ți-e frig cu mine. 

 Ți-aș fi promis globuri și zâmbete să te aline.

 Eu sunt atât de învechit și sătul de mimă,

 Tu fără expresie și privirea-ți mă reprimă.

 

 E frig într-adevăr și fulgii nu contenesc să fugă.

 Copacii noștri tremură din frunze a slugă.

 O să încerc să îmi sap curând drumul spre casă

 Tras la sanie de dorul vocii tale care mă apasă.

Franje

 Ne-am întoarce vorbele la cusătură

 Și s-ar opri timpul, nu doar ceasul,

 Dacă am găsi rezolvări la cotitură,

 Dar regele ia dama, nu și asul.

 

 Purtăm un glob de aspirații în palmă

 De-a lungul străzilor maturate de copii,

 Dar atunci când ai vântul drept mamă

 Ce te mai îndeamnă să stai, să fii ?

 

 Las moștenire ochii mei ce știu de frică

 Cu ceva mai multă culoare în stângul.

 “Neclaritățile voastre nu mi-l mai clarifică

 Pe dreptul”, ziceam acuzativ, dar nu e cazul.

 

 Vă căutați de lucru în foile mele,

 Dar nu știți să le modelați cuvinte din piele.

 Trageți de idei ce o să se rupă curând

 Crezând că legea se aplică cruțând.

 

 Am trecut prin cârciumi scuturate de pământ,

 Prin palma iubitei și prin parfum

 Și am depus magistral jurământ.

 De când mă știu picioarele mi-au cerut un drum.

 

 Când iubirea se va scoate din joben

 Voi schimba orice pe un bilet de tren.

Ambroziac

 

 Îți mestec vorbele din datină cu patimă 

 Ca martor ocular al hedonismului.

 Sughițăm nevrând râsete cu cratimă

 Tot ținând rezistențe curentului.

 

 Cel mai bun rai e cel pe care nu îl știi

 Îmi spunea vulpea dintre lei.

 Și am învățat cum să îți descui dinții

 Când ne trăgeam destinele pe lungile alei.

 

 Știam de la început că am ștampila pe limbă,

 Deși îmi arătai lacătele și cereai chei

 Tu aveai în urechi votul ce mă schimbă,

 Dar cel mai mare infern e cel pe care îl vrei.

 

 M-am legat cu ceară de ochii tăi căprui

 Sperând să nu mai scriu vreodată cenușiu

 Vreau ce vrei de la timp și să nu ne datorăm lui

 

 Dacă nu ne închidem ochii nu ne vom iubi târziu…

  

 Expansiv 

 Obișnuiesc să îmi șterg oglinda seara
 Când e prea aburită să se vadă o ceață.
 Atunci instinctul îmi spune să-mi rup gheara
 Și să visez la tine doar până dimineață.

 Îți dedic conștient de câteva luni poezia,
 Dar ori nu o cauți, ori ai sărit-o simplu.
 Ai privirea prea plină să-mi înghiți nebunia
 Și eu prea plin de tine ca să nu contemplu.

 Am un orgoliu ce o să mă ucidă încet
 Și mă trage de mână să caut alte ținte.
 Cu tine lângă, vocea mea e doar tacet
 Și nici măcar nu mi-e frică de cuvinte.

 Credeam că viața mi-e plină de flori gri
 Și am stors cu dorință toate zările.
 Dar acum ți le-aș face buchet în fiecare zi
 Pentru că la tine mi s-au ascuns culorile.

Vin mieii

 

 Bat toaca cu bețele de tobe,

 E timpul să ne regenerăm.

 Ridic paharul aruncând probe

 Peste viețile pe care le probăm.

 

 Văd cercuri construite din segmente,

 Dar sunt prea mici să li se vadă colțurile.

 Ne vorbesc demisec eminamente,

 Dar își dărâmă singure domurile.

 

 Atunci vin eu să le trag de unghiuri,

 Cu fața la obtuz, cu spatele la prea mult,

 Dar nu s-ar deschide nici pe dulciuri,

 Nici pe clanțe pentru ochiul cult.

 

 Profunzimea e singurul mormânt

 Și ce descoperi te omoară mereu.

 Știm toți că e greu să bați pământul,

 Dar pe el calc la fiecare puseu.

 

 Cineva zicea de vorba de duh

 Cum cântă ea la două minți.

 Și vântul mai cântă în văzduh,

 Dar nu ajunge la sfinți.

 

 Știu deja cum o să se termine.

 Gloata mea din spatele turmei

 Părăsind nucleul să se recombine.

 Doar puțini avem ochii ciumei.

Beznă
 

 

 Îmi torn un deget de serotonină

 Din fotoliul îndreptat rigid spre geam.

 Mă rog de bec să mai dea lumină,

 Pentru că eu multă nu mai am.

 

 Atunci ea intră cu fumuri și parfum

 Concurând la cot cu cerul pastelat.

 Are pașii scoși din vreun album

 Și un farmec doar vag maturat.

 

 Se așează comod pe comodă

 Întrebând parșiv de telecomandă.

 Ridic privirea spre a-i fi odă

 Și ies să respir pe verandă.

 

 Dincolo e răcoarea de vară rătăcită

 Cu țânțari și frunze ieșite la vânat.

 De aici de sus e viața mai ferită

 Pentru nebunul din regat.

 

 Mă întorc spre focul ce s-a ridicat

 Și care îmi arde urmele decăzute.

 O prind de cap și îi sărut repetat

 Fruntea dezgolită și buzele pierdute.

 

 Mi-a mâncat iadurile toate

 De când m-am dăruit pe mine.

 O ador așa și fără doar și poate

 Starea asta de rău îmi face bine.

Cadril

 

 

 Nu am ales să zgârii table cu ochi sau zaruri

 De unde vin eu, tablele se încrucișează

 În flirturi deșuchiate prin desculțe baruri

 Unde poți oglindi în pahare fiecare stază.

 

 Citesc de pe pereți, dar și din palmă

 O sută de pagini sunt gata să adoarmă.

 Mă legăn cu cântul și prea aș ațipi vremelnic,

 În fața tablelor fi voi veșnic un nemernic.

 

 O prind pieziș și ne încâlcim degetele ritmic,

 Nu ajunge altceva pe obraji decât vreun alint

 Îi sărut fruntea și zic "Du-mă la apa cu întuneric,

 Cine mai crede cu adevărat în aur și argint ?"

 

 Uită-te atent, apa ne leagă fenomenal,

 Cu tine aș putea dispărea în plan secund.

 În funcție de tine îmi scriu semnul zodiacal,

 Pentru că doar tu îmi scoți of-ul din profund.

 

 Între atâtea table rescrise de presupuși artiști

 Îmi găsesc din când în când un colț auster

 Și vom putea călca pe ele în deplorabilele liniști

 În care îmi salți toracele cu al tău mister. 

  

Pacific
 

 Am cântat cândva cu pumnul plin de vorbe deșarte

 Când nu mă mai înțelegeam cu literele prost aranjate.

 Atunci m-am ridicat de pe nor și m-am descălțat de pași,

 Pentru că e criză și om rătăci prin frigider după urmași.

 

 Trenul tău ți-a sunat ocupat și îmi plângi în palmă.

 Răsufli înnodat și tropical exact ca o calmă.

 Îngenunchezi riguros și scuipi în singura goarnă...

 De ce visele toate prin ochi ni se răstoarnă ? 

 

 Privind intrinsec mă zguduie coperta lumii voastre,

 E paralelă cu apa din perspectiva noilor glastre.

 Degeaba parcăm incomod când închegăm balansul

 Dacă ne împiedicăm de alții și ne strică dansul.

 

 Mi-ați râs când am vrut să potrivesc becul în yală,

 Acum că am luminat cărări pare o ceartă conjugală .

 Beau un ceai la fiecare poezie, pentru că nu e nicio cură.

 Îmi răsucesc cravata și plec să pun ura în literatură.

Avânt
 

 Mă joc din orgoliu cu jucării prea mari 

 Pe care le stric și le leg de mine într-atât cât

 Să merg doar împiedicat pot, hăituit de ogari

 Cu paiața tremurând în cușcă cu cheia de gât.

 

 Să-mi dea târcoale să-mi sucească ochii

 Nu mai cred în prima iubire sau ultima de nopți,

 De când proscrisul s-a închis cu vechii

 Și refuză să dea nas cu oricare din nepoți.

 

 Viața e băutura mea pe care-o sorb la vreo privire,

 Marcat de simpla-i prezență , pe furiș aruncată, 

 Am un întreg discurs ce-l repet în neștire,

 Dar stângăcia împiedică dreapta judecată.

 

 Când vorbesc cu ea mă simt iar tânăr imprudent

 Și revăd clipe ce credeam că nu se vor mai ivi 

 Zâmbesc când îi scriu și scriu respirând incoerent.

 Dincolo de noi, poveștile noastre sunt toate poezii.

Compos mentis

 

 În spatele meu e toamnă.

 Cu ochi ce se închid pentru fiecare frunză,

 Cu zâmbet șubred ce condamnă

 Și un maxilar ce mă tot aclamă.

 

 Am întors spatele și îmi dreg pașii.

 Din umbra țipătului îmi sustrag glasul apos.

 Mi-am câștigat, abdicând, vrăjmașii,

 Iar amintirea ei are gustul creionului ros. 

 

 M-am agățat de nopți fără vârstă

 Când îi cântam formele de geniu pline

 Acum vitezomanul nu mai are pistă

 Iar trecutul nu îl mai susține.

 

 Mi-am rupt mâinile să mă desprind

 Și marionetele mele țipă după fire

 N-am avut destul gât să o cuprind

 Așa că am pus birul în iubire.

Palpabil

 

 Mă dor ochii și îmi miroase a vag

 Când se deschide ușa și sunt în brațe prins 

 De ce mă lași, donșoară , așa în prag

 Când vezi că sunt până la picioare nins ?

 

 Dacă tot mi-ai dat drumul

 Pot să te întreb cine ești tu?

 Simt că îmi pierd repede ritmul

 Și mânecile mele nu au vreun atu.

 

 Uau, ești frumoasă, recunosc

 Și ochii tăi căprui, așa tăciuni...

 Ce n-aș fi dat să te cunosc

 Dar eu nu cred în minuni.

 

 Ascultă, e întunecat în spate

 Mi-e frig și m-am rătăcit de zile

 Pe-un drum neumblat cu liniști sparte

 Până să ajung să văd luminile.

 

 Mă doare capul și nu îmi amintesc.

 Trăiesc agonia pierderii de mine

 Ai cumva o cameră să ațipesc

 Sau o podea dezgolită ? Ar fi tot bine .

 

 M-a tot îndopat cerul cu stele

 Și flămând m-am îndreptat încoace

 Nu-mi mai ajunge vântul din vele,

 Dar nici busola ce se tot întoarce.

 

 Te știu cumva din alte jucate piese ?

 Te-am visat cumva cu vreun regret ?

 Simt că ți-am expediat ore fără adrese

 Ce-acum mi se întorc în piept..

 

 Nu, să nu plângi. Sunt bine, doar obosit.

 Pe străini de ce-i săruți ? De ce mi-ești tristă ?

 De unde mă știi ? Eu nu mai am al meu nimic,

 Dar te-am gasit, dragă fată cu batistă.

Hibrid

 

 Stăteai pe-o piatră suspendată

 Etalându-ți  anvergura aripilor avide

 Eu nu aveam ochi în noaptea aceea prost brodată

 Și voiam să plec, dar nu mă puteam decide

 

 Pe atunci nu mă pierdusem de filosofia copacului

 Și ținteam culmi până se rupea coarda arcului.

 Eram fidel pământului ce atent mă crescuse 

 Și mă apăra de cerul înfumurat ce tot căzuse.

 

 Dar tu, pasăre, zburai prea sus 

 Și să te ajung nu credeam că voi putea

 Pe atunci soarele nu înghițise noaptea

 Și mâinile mele nu ți s-ar fi supus

 

 Ne vedeam zilnic, eu- neștiutorul, tu- totul.

 Se clociseră pietrele pe care ne întâlnisem

 Dar nu ne topisem unul după altul

 Deși puteam să jur că clipeam în tandem.

 

 Ne alergam pe clepsidră

 Și nu știu cât timp a trecut sau pudră

 S-a împrăștiat pe cer

 Până să fii a mea sincer.

 

 Dar zilele nu mai erau, iar nopțile mureau

 Să ne vadă îmbrățișați cum suntem acum

 Consumându-ne în propriul fum.

 Tu să nu pleci, că eu stau.

Heliu

 

 Scutură-mi, vântule, umbra arsă 

 Când ploile nu sunt cele de acasă

 Iar pensula nu mai dăruiește roze.

 

 Am poftă de un veac în hamac

 Privind coroanele copacilor cum se desfac

 Într-o vară fără numele meu.

 

 În ora vișinelor scăpate în joacă

 Văd cea mai grațioasă escroacă  

 Furând tot ce nu am oferit.

 

 M-aș ridica lepădându-mi oasele de vechi

 Să alătur mâinile celeilalte perechi

 Tipărind pași pe iarba pudică.

 

 Aud « Nu te arunca c-ai să te spargi »   

 Dar sunt pentru noi timpi destul de largi

 Și îi vreau pe toți acum.

 

 Ea e frumoasă ca un măr nemușcat

 Eu, un actor recent demascat

 Ce nu și-a învățat replicile.

 

 Îmi privesc spatele în oglinda cerului

 Am auzit de iubiri în frigul gerului

 Și am preferat foamea în deșert

 

 N-am viață pentru scris,

 Dar vise cu toptanul gratis

 Le scriu pentru viață

 

 Voi scoate vântul din cuvânt pentru fiori

 Până-ntr-un timp de 4 flori.

 Fain șlagăr, aș fi vrut două.

  

În drum
 

 Dincolo de nopți cu cer subțire

 Se ascund idei încurcate-n fire

 Dincolo de ziduri atent pansate

 Se află ruptă câte-o carte.

 

 Nici eu nu știu ce simt

 Dincolo de cuvinte ce mă mint.

 Dar crăp oase scrijelind pagini

 Găsind sprijin în imagini.

 

 Penele mele de scris sunt uneori uscate

 Și nu am idee cum să zbor mai departe.

 Dar sunt tânăr și alunec pe câmpii

 Și iubesc codrul și râsetele de copii.

 

 Cântând cu apa când ea dansează-n horă

 Aud strigătul fiarei mâncându-mi încă o oră.

 Clipa ce pare veșnică e amanta cea mai dură,

 Cuvântul cea mai dulce aventură.

 

 M-am instruit să torn totul prin bunăvoința foilor

 Și să macin din pofta ateilor cafeaua zeilor

 Atunci când tu nu vrei să-i împrumuți

 Și ochii, urechile, limba-ți sunt toate iuți.

 

 Dărâm stâlpii destinului de fiecare dată, 

 Și-mi golesc setea  când îmi vărs tusea deșirată

 Uitând de mine și uitând de tine

 Trăind un nimic și trăind ca neștine.

 

 Nu mi-e frică de moarte

 Deși în mine se zbate.

 Am desenat mereu așa cum știu

 Lumea din ochii unui vizitiu.

 

 Acum permiteți-mi să nu mă grăbesc.

Noros
 

 Aprind pe rând ochii

 Apoi becul și trezitul cu restul lui

 În 10 minute m-a născut plictiseala

 Să plec spre vestul estului.

 Am pierdut soarele la intersecție.

 L-am urmărit, dar el deja traversase

 norii l-au prins la înghesuială

 și el li se predase.

 O ploaie scuipată spumegă la trecere

 Fragil îmbrăcat și răcit de iubire,

 Pot spune că mă arunc

 Sperând că voi sparge orice amăgire.

 Ploaia nu se mai potolește ,

 Copacii tot flămânzi sunt ,

 Blocurile tot de frig se-ncrețesc,

 Iar eu le urmăresc cum pocnesc crunt.

 Atunci recunosc sunetul pulsului meu

 Din ultimele zile, de când visez că o ador.

 Aș răscoli fluturii pasiunii

 încercând să mimez fericirea unui actor.

 Au trecut toate începuturile

 Dar nu-mi ajung sfârșiturile

 Să opresc ploaia

 Sau să-mi sting văpaia.

 Când două corăbii în sticle diferite

 Caută aceeasi rută …

 Nu există visare să merite

 Dacă fata nu-l sărută.

 Așa ajung iar la adăpost

 Privind în gol furtuna slută,

 Iar tu mă arunci doar din priviri

 într-o admirație mută. 

 Aș sparge sticla dintre noi 

 Să mă privești prin ochi altfel

 Pentru că  orice vis devine strigoi

 Când sunt doar eu, ci nu Acel.

Când se supără sensul

 

 

 Ne-a inundat marea de stele căzătoare

 Și peștii înoată printre fluctuații de căldură

 Lăsându-se purtați de val într-un vid terestru.

 

 O apă rece ne cheamă la împerechere.

 O sirenă a sistemului 226 clipește indiscret

 Pe nisipul interstelar.

 

 S-a făcut liniște în cutie și acum

 Nimicul cugetă. 

 Vine supernova din profeție.

 Ziua când nimicul cutiei ăsteia devine ceva.

 

 Sunetul înlocuiește apa și pot să jur

 Că se frânge nava.

 Toate se întâmplă într-o secundă a bolii.

 

 Se plânge din lipsă de carbon 

 Sau din lipsă de pagini.

 Pardon, adică confortul minții slabe.

 

 Țipați și-mi voi degusta cu plăcere supa.

 Eu zic să aranjați literele să le găsesc rostul

 Pentru că de citit știu deja.

 Când noaptea te găsește prima 

  

 Răcoarea serii bucureștene mă înțeapă pe după ureche

 Și eu aprob din sprâncene și fredonez stând de veghe.

 Curg cu o clipă ce aș fi putut jura oricând că-i veche

 Mă scufund în liniștea străzii, dar nu mai mult de-o leghe.

 

 Desfac imediat cordonul ce simțeam că o să mă lege

 Și  înconjor precipitat stâlpul înfipt lângă de 4 la a treia ori

 Răstorn paharul ce știam de acum două ore că mă va drege

 Și continui să trag de mine când în jur sunt mii de sfori.

 

 Doar eu îți aud șuierul infernal de tren și mă zbat

 Între privirile incriminatorii ale luminilor tale.

 Doar mașinile trec drept stafii și blocurile încă nu s-au curbat

 Odată cu mine în spirala asta de războaie în păci stradale.

 

  

  

  

Când iau o pauză

 

 

 Cine urcă în taxi când ninge 

 Nu știe să respire. Adică eu.

 Pentru că mi-e rău. De tine.

 Am suferit un atac de panică 

 Când ți-am simțit reproșul

 În ochii înzăpeziți.

 

 Și mi-e tot mai frig.

 

 Cine zboară cu gândul 

 Nu știe să vadă ce trebuie.

 Nu ți-am văzut focul 

 Ce se voia prins

 în grațiile toracelui meu.

 De unde să știu că mă iubești ?

 

 Acum

 Mă lovesc singur de zidurile terorii

 Și sângerez amoros de la oase..

 

 Mă contorsionez într-o conversație

 Pe care o port cum vreau cu mine

 Și tu nu vei știi. 

 Și tu nu vei iubi ceea ce nu știi.

 Sper.

 

 Iarna e prea aprigă câteodată.

 

 Am înecat coșul de gunoi 

 Cu idei de scrisori compromițătoare

 Și apoi le-am expediat

 Spre soare.

 

 Plătesc călătoria, cobor

 Și hârtiile alea mi se lipesc de tălpi

 La intrarea în bloc.

 

 Sigur nu mai e mult până la vară.

 Până atunci voi hiberna.

Abisal

 

 Mă las scufundat în ceața lăptoasă

 Cu o emoție degradată, mai mult stoarsă.

 O jumătate de portocală întoarsă

 Își caută întrebările fugite de acasă.

 

 Caut turnul lumii să îi prind forma

 Orbesc treptat și mi se pierde urma

 Mă taie limba să îi simt aroma

 Ultimei construcții ce roade faima.

 

 Deschid o ușă și urc treptele în spirală

 Mă împiedic, îmi pătez retina cu cerneală

 Și totuși aleg să mă întind, ce aiureală.

 Acolo toate crezurile mi-au prins răceală.

 

 Trec umbrele în lichid doar din degete

 Și ele mă ridică cu vorbe alese pe-ndelete.

 O viață mi-am cumpărat patimi de sete

 Clădind singur un imens perete.

 

 Și îl lovesc cum îmi lovesc inima cu parul

 Și îmi număr zilele cu calendarul.

 Nucul pasiunii mele își scutură darul

 Când înghețul de sub tălpi e de fapt adevărul.

 

 Continui să urc pe muzică de nuntă

 Prin copaci înalți și pe o zare căruntă.

 O altă jumătate de portocală mă înfruntă

 Iar eu și ea ne unim într-o sclipire cruntă.

 

 Aud în faptele tuturor voci stridente,

 În ideile lor, individualități pertinente.

 Calvarul ceții ăsteia îmi inspiră accidente

 Iar eu tot în turn sunt și în cuvinte forțamente.  

Închis

Fervoarea cailor alergând mă cutremură în şa.
Imaginea fetei ce îşi sărută păpuşa
Îmi revine mecanic în cursa cu vântul.
Să le spun să se oprească, dar care e cuvântul?

Copitele lor se afundă primejdios de adânc
Calul se sperie şi se înclină spre pământ
Mâinile mele trag de hăţuri cu vână
Şi aud strigătul fetei dincolo de lună.

Cerul tinde să se aşeze greoi peste câmpie
Pădurea din faţă se ridică greu ca după o beţie,
O apă aşteaptă undeva prin nori, presimt o furtună.
Simt o lacună, ca şi când ceva mi-a scăpat din mână.

Privesc doar înainte şi agăţ imaginea în cuier
Apoi opresc tot, mă aşez în iarbă şi încep să fluier
Caii au avut mereu măiestria graţiei infinite
În fuga după visele lor scurte conduse de instincte.

Aşa şi eu. Ceva îmi spune să alerg cu ei fără oprire.
Să ajung acolo unde voi scăpa de orice amintire.
Dar simt o atingere caldă pe obraz şi exclam
Sunt toţi acum o iluzie sau eu eram ? Eu eram ?

Trezeşte-mă copilă şi pupă-mă dulce
Orice vis, oricât de frumos, tot la tine mă duce.

Cutremur 

De-as avea acum culorile lumii vii

Le-as arunca pe toate pe un perete vechi.

Da, da… sa se pierda unele in altele

Sa acopere golul lasat in spatele

Acelui perete.

Insist pe o poveste.

A fost odata un bibelou scapat si spart…

Stau asa si rad ca un bufon

In fata unui tron.

Bibeloul meu nu s-a putut repara

Niciodata cu lacrimi de indragostit,

Caci de s-ar fi putut

Ar fi fost un metal calit.

Dar cum culorile nu sunt

Si acel zid inca doarme crapat

Cand se crapa de ziua

Gandind la o poveste de vara

De mai multe veri.

Nimeni nu imi poate lua amintirile.

In schimb toti imi iau culorile.

Eu cu ce ma mai joc aici ?

Peretele din fata mea sta tot singur.

Exact ca mine.

Sunt ragusit, zdrelit

Si aproape prabusit.

Ecoul vocii ei se aude dincolo de real.

Ma pregatesc sa cad.

Ma prinde cineva ?

Inca un amurg…

Intinde-mi mana sa te privesc

Si clipeste sa iti simt parfumul

Slavesc  imperfectul omenesc !

Buzele tale imi pot opri oare strigatul ?

Oare parul tau canta sonate noaptea

Sau e doar o iluzie tarzie a ochilor mei?

Oare stiu pasii tai sa auda chemarea

Sau e doar visul unei clipe sub florile de tei ?

Intorc capul nelecuit la orice fosnet auzit

Ai fost sau nu, in forta bratelor mele, a mea ?

Ai fost oare doar un vant cald ce a plecat grabit 

Furandu-i mainii stangi perechea ?

Tot aici sunt.

Ai uitat ca iarna mi se usuca inima ?

Fluid

Nu am nevoie de nimic altceva

Decat de apa si de un chibrit sau doua

De o fereastra cand ninge

Si de una cand ploua.

Eu privesc fix

Si ma tocesc pe o farfurie

Asteptand curiozitatea

Sa ma mestece cu furie.

Si dupa...

Ei bine, dupa dansam

Si ne invartim ochii si radem

Si plangem si ne consumam.

Eu si apa...

Si timpul se consuma

In ploaie sau ninsoare

Cazand lent cu

Umbrela lui gaurita vorbitoare.

Si vorbesc singur

Si astept sa ma apuce de gat somnul

Si ploapele sa se stinga

Si pupilele sa-si sufle cornul.

Apa ma cheama la contopire,

Curiozitatea la meditatie,

Timpul la intalnire,

Creionul la distractie.

Ma ridic de la pervaz

Si ma prind cu o mana de caiet,

cu ochii de tavan,

cu suflul de noapte ca un scaiet.

Iau chibritul si ma recompun

In grafit sub lumina sa.

Poate o viata sau o rima

Sa dureze patru secunde? Pentru mine, da.

Rup clanta

si sub pulberea apei care cade

Aleg sa zbor cu timpul

Aruncand lumii adormite ocheade.

Ador ceea ce nu pot controla.

Apa ma inveleste si eu adorm langa ea.