Voiam

Mi-aș dori să fiu poet la malul mării

Cu muzica în surdină

Dar sunt poet la malul canapelei

Căutând versuri ce n-or să vină

Aș vrea să dezgrop beri dintr-un rucsac

Să mă pierd alene lângă o pasiune

Dar îngrop amintiri în cearșaf

Și găsesc doar vise și câte-o promisiune

Îngheț la câte-o fereastră în diferite case

Și închid ochii la câte-o emisiune

Îmi pun mereu telefonul la încărcat 

Și mintea în vreo viziune

Mi-aș dori să fiu poetul tău la malul mării

Să-ți caut nisip în părul încâlcit

Să-ți caut patima în buzele

Ce tremură, ce urlă un spasm tocit

Doar de la pieptul meu vezi stelele

Doar în palmele tale vezi palmele mele

Doar privirea ta că să exist

Doar pe spatele tău sunt pianist

Doar doar de-ar fi așa...

Mi-aș dori să fiu poet la malul mării

Nu o umbră în mijlocul gării

Noi embrie

Dimineața m-am trezit într-un cub

Pe un pat mediocru dar stabil.

Mi-am văzut pașii pe pereți

Și romanele scrise pe pernă 

Mi-am văzut plictiselile într-o cană

Și angoasele adunate laolaltă în dulap 

M-am dezgolit:

aveam cartiere răsărite pe piept

-icoanele singurătății-

Dovada că trăiam alte vieți. 

Dincolo de ele nu poți vedea nimic

Niciun răsărit și niciun apus

Doar licăriri ale unor vieți ce se aprind și se sting

Într-un întuneric real. 

Mi-aș fi dorit să pot să sculptez în ele

Pentru că piatra nu amintește

Decât despre statornicie și rezistență

Niciodată viață. 

Probabil aș fi acceptat norii 

Ce îmi mai acoperă ochii câteodată

Pentru că ei sunt și căldură și furtună

Și furie și tristețe. 

Dar piatra nu îmi arată nimic.

În piatră am învățat să exist

În piatră m-am ascuns

Și m-am odihnit. 

Urmează să încep o nouă zi.

Apogeu

M-ai învățat să traversez deșertul 
În privirile pustii din miez de zi
Dădeai cu banul să-ți alegi starea
Stăteai pădure, voiai să găsesc cărarea
Aveai buzele încuiate
Urechile înfundate
Și brațele înnodate
Jurai că nu te mai întorci în cetate
Îmi cereai credință și integritate
Goleai pocale din răutate 

Am o carte în așteptare
Are o copertă cu litere de subsol
Și aere de skyscraper.
Mă trezesc adesea în mijlocul ei
Sub o lampă de la Ikea.
Am ales la un moment dat un titlu
Acum e la fel de șters ca tine.
E la fel de șters ca mine.
Mi-e scârbă și mi-e rușine.
Vedeam turnuri și lumini
Colindam străzi cu felinare aplecate
Mă pierdeam în ceața tinereții
Mă loveam de toți pereții
Zâmbeam și scriam și visam
Flirtam cu poeziile altora
Voiam să le fac ale mele
Dar poezia mea era o gheata subțire
Era o viață trăită într-un colț de cartier
Era o bere băută lângă bar
Era naufragiul lângă far
Era un calvar. 

Mă aruncam zar în fața giganților
Mă întorceam pe părțile preferate.
Acum mă închid că o carte