Ars longa, vita brevis

 

 Ne închinăm toți aceleiași frici

 Deși ne închidem sufletul sloi.

 Cum să rămânem mereu aici

 Când și cerul fuge de noi ?

 

 Calc pământul tot mai apăsat

 Gata să mă scufund la vreun semn,

 Odată cu fitilul lămpii consumat

 Inerțial să bat în lemn.

 

 Mi-am dresat mâna pentru contur,

 Pentru un creion cu capul ros

 Pentru un moment de vultur

 Ce mă înghite laic, Uroboros.

 

 Scânteia noastră e prea scurtă

 Să putem porni singuri un foc.

 Dar fără mâini și fără gură

 Nu l-am putea porni deloc.

 

 Am învățat cum este a risca

 Și ne-am făcut o promisiune

 Chiar dacă nu am tradus muzica

 După noi, scânteia va rămâne.