Spuma fluturilor
 

 Îmi vuiește somnul pe șine

 Pe-un pat dezechilibrat deloc grăbit,

 Îmi întind ochii în noapte ciorchine

 Și adorm cu gândul la timpul prăbușit.

 

 De aici totul și-a pierdut palpabilitatea

„Nu-i nimic ce-o mână deschisă nu poate lua”

 Așa că mi-am sacrificat captivitatea

 Și am plecat pe drumul ce poate evolua.

 

 Ajuns la sfârșit în locul de care se ține soarele,

 (Mă strângeau șireturile, îmi țineau picioarele)

 Am prins marea cu mâinile și am scurs-o pe spate.

 (Acum mă strâng valurile, îmi pierd din pasivitate)

 

 Mă ridic pe vârfuri după raze

 Să o culeg pe cea neșlefuită,

 Refuz în căutare zecile de fraze

 Pentru cadoul ce-o va face fericită.

 

 Copilul a știut mereu să privească capătul lumii

 Și să uite de ceea ce poate pierde.

 Iar acum l-am adus acasă.

Partizan
 

 Ochii străzii - geam cenușiu și cer deschis

 Spațiu constrâns de dorințele victimei.

 Mă întoarce înapoi pe spate și pe vis

 Înapoi la țiței sau startul molimei

 

 Știam că golul nu se întregește în plin 

 Și ochii roșii nu sunt semnalul atacului.

 Aruncă-mi cheile și lasă-mă să-ți înclin

 Judecata lui Nero asupra țarcului

 

 Mi se întind mașinile la soare

 Bronzul nu se mai vede de oțel

 Blocurile se ridică ziua în picioare

 Dar din unghi mi-e paralel

 

 Așa că mă așez câteodată  între liniile continue

 Să întâmpin luminile ce vin câte două

Vărsat

 

 M-am lăsat în barca mea pe larg

 În bătaia radioului - vocile generației.

 Căpitanul susținut doar de catarg

 Nu mai bate valurile- frâiele situației.

 

 Așa că începe să se identifice cu impasul

 Are ochii deschiși, dar orizont niciunde.

 Zilele mulează limbile și sugrumă ceasul

 El nu aude, dar nici nu i se răspunde.

 

 Asta era pilda lui scrisă în stâncă :

 Nu căuta răspunsul  într-o mare de dileme.

 Probabil nu îmi aduc aminte încă

 Dar de luat, am luat o vreme.

 

 Ești liber sub cer, ești îngust între frunze

 Închide ochii, lumina nu discriminează.