Când se supără sensul

 

 

 Ne-a inundat marea de stele căzătoare

 Și peștii înoată printre fluctuații de căldură

 Lăsându-se purtați de val într-un vid terestru.

 

 O apă rece ne cheamă la împerechere.

 O sirenă a sistemului 226 clipește indiscret

 Pe nisipul interstelar.

 

 S-a făcut liniște în cutie și acum

 Nimicul cugetă. 

 Vine supernova din profeție.

 Ziua când nimicul cutiei ăsteia devine ceva.

 

 Sunetul înlocuiește apa și pot să jur

 Că se frânge nava.

 Toate se întâmplă într-o secundă a bolii.

 

 Se plânge din lipsă de carbon 

 Sau din lipsă de pagini.

 Pardon, adică confortul minții slabe.

 

 Țipați și-mi voi degusta cu plăcere supa.

 Eu zic să aranjați literele să le găsesc rostul

 Pentru că de citit știu deja.

 Când noaptea te găsește prima 

  

 Răcoarea serii bucureștene mă înțeapă pe după ureche

 Și eu aprob din sprâncene și fredonez stând de veghe.

 Curg cu o clipă ce aș fi putut jura oricând că-i veche

 Mă scufund în liniștea străzii, dar nu mai mult de-o leghe.

 

 Desfac imediat cordonul ce simțeam că o să mă lege

 Și  înconjor precipitat stâlpul înfipt lângă de 4 la a treia ori

 Răstorn paharul ce știam de acum două ore că mă va drege

 Și continui să trag de mine când în jur sunt mii de sfori.

 

 Doar eu îți aud șuierul infernal de tren și mă zbat

 Între privirile incriminatorii ale luminilor tale.

 Doar mașinile trec drept stafii și blocurile încă nu s-au curbat

 Odată cu mine în spirala asta de războaie în păci stradale.