Avânt
Mă joc din orgoliu cu jucării prea mari
Pe care le stric și le leg de mine într-atât
cât
Să merg doar împiedicat pot, hăituit de ogari
Cu paiața tremurând în cușcă cu cheia de gât.
Să-mi dea târcoale să-mi sucească ochii
Nu mai cred în prima iubire sau ultima de
nopți,
De când proscrisul s-a închis cu vechii
Și refuză să dea nas cu oricare din nepoți.
Viața e băutura mea pe care-o sorb la vreo privire,
Marcat de simpla-i prezență , pe furiș
aruncată,
Am un întreg discurs ce-l repet în neștire,
Dar stângăcia împiedică dreapta judecată.
Când vorbesc cu ea mă simt
iar tânăr imprudent
Și revăd clipe ce credeam că nu se vor mai ivi
Zâmbesc când îi scriu și scriu respirând
incoerent.
Dincolo de noi, poveștile noastre sunt toate
poezii.
