Animalul
Mă
opresc oameni pe stradă și mă întreabă dacă n-am cumva un vers
Și eu le zic că nu scriu, dar cumva tocmai că
aveam la mine un vers
Atunci privirea lor se aprinde
Și eu trag adânc în piept.
În schimb le las un creion
Să mă schițeze după cum m-au citit
Nu-mi pot spune pe nume
Nu-mi pot pune de mâncare
Nu-mi pot închide ochii.
Ceilalți văd mereu ce devin
Ei văd mereu cum
m-am produs
Dar nu au stat cu mine sub o lampă
Nu s-au așezat niciodată cu mine pe scaun
N-au luat-o la goană prin labirinturi
Nu ne-am așezat împreună pe marginea unui vers
De unde să privim în jos.
Ei nu s-ar fi aruncat, știu.
Nu ți-a fost vreodată frică să pui punct?
Să știi că aici se traversează o stradă?
Că aici e o stație unde oamenii
așteaptă continuarea?
Că tu aduci ploi și niciodată soluții?
M-ai întrebat vreodată dacă mă uit vreodată în
urmă,
Dacă îmi văd urmele în adidași,
Dacă îmi văd cicatricile în palme,
Dacă îmi văd oboseala în ochi?
Ați plătit un bilet că să mă vedeți în propria
cușcă
Ați zâmbit ca să mă țineți închis
Mi-ați cerut versul ăla ca să uit să ies.
Să recidivez.
Să caut iar.
Ca să mă puteți vizita și altă dată