Vârfuri
 

 

 De la ușa care se deschide de sus în jos

 Până acolo unde lumina îți pierde umbra

 Sunt toate lucrurile de care am scăpat 

 Ca să pot fi lângă tine și capătul lumii

 

 Dacă ți-aș spune cât m-am  împrăștiat  

 Ai ști că ceea ce a ajuns până aici

 E esența omului demolat

 De refuzul tău de a sta

 

 În caz că nu sunt destul, adună-mă 

 Pentru că de găsit nu mai pot 

 Decât în privirile tale pline

 și în zările goale în care ai explodat

 

 Ai luat zile din pădurile înnegrite de părul tău

 și nopți pe vârfuri de munți jeliți vara.

 

 Am venit cu mâna dezgolită și inima îndrăcită

 Tu ai rămas înlemnită și nepăsătoare

 Așa cum îmi aminteam.

 

 Ţi-am spus că pentru tine

 Aș ucide poezia, dar  

 Nu știam că vei fi în ultimul loc în care aș căuta

 De acum, capătul lumii va fi și capătul meu.