Specific

 

 Munți demni tot păzesc

 Îngropate în stâncă –

 Chei fermecate.

 

 Brazii murmură

 Izvoarele șuieră –

 Cântecul dintâi.

 

 Oamenii urcă

 Norii așteaptă cuminți –

 Tot ei coboară.

Zoraliu

 

 E ironic cum stăteam lângă lac când ploua

 întins de cele două mâini ale mamei

 pe patul ierbos primitor și străin al unei copilării

 care de obicei se termina cu patul inundat

 și cu mine aruncat peste gratiile lui.

 

 E ironic cum norii prăfuiți își spuneau of-ul

 și erau mereu împinși în aglomerația de metrou

 ce se forma deodată pe drumul meu obișnuit

 spre soare, prin lac, prin inima cuiva, printr-un pasaj

 citit dintr-o carte împrumutată definitiv.

 

 Limbile ceasului meu, răsucite de oboseală și ani

 numărau stropii care umpleau lacul, gura și nările mele

 deși simțeam excesul, nu puteam să nu observ

 cum ploaia umplea golurile lăsate de toamnă acestui

 loc  care acum nu mai era al meu, ci un eu vărsat

 

 Limbile ceasului meu atârnau de mine și făceam pași 

 în ritmul secundarului neștiind dacă bălțile în care calc

 sunt lacul sau ploaia sau un gând  neanalizat suficient

 simțeam plămânii arzând moment în care aș fi dezbrăcat

 ploaia și aș fi golit lacul ca să văd ce se află dincolo.

 

 (E ironic cum limbile ceasului meu

 știau mereu)

Flabel

 

 Așteptând răspuns la privirile stridente

 te-am lăsat să mă urci pe castelul tău fragil

 de pe care s-au aruncat mulți alții în direcția vântului

 care i-a dus mai departe decât sperau

 așa departe că îi vedeai cum se îneacă în orizont

 

 Sunt nopți în care stăm singuri la înălțime

 și ai ochii dimineții după jumătate de ceașcă de cafea

 atunci mă întrebi dacă am putea coborî împreună

 fiindcă ți-e frică să nu cazi iar de aici

 ca în alte dăți când ai încercat să te prinzi de ceilalți (de iluzie)

 

 Eu îmi tot glorific poezia care mi-a devenit un amic trecător

 pe lângă care trec fără să tresar și fără să mă recunoască

 așa cum tu privești păsările de când ai simțit că nu mai zbori

 în momentele alea eu mă prefac în aripi și te aduc aici sus

 și te las să mă privești ca pe un tablou pe jumătate neînțeles

 

 Aștepți ploile așa cum așteptam eu un cuvânt

 cu dorința febrilă de a scăpa de povara castelului

 pe care l-am reconstruit în nopți precum asta

 îmi arăți marea învolburată cu toate degetele

 și zâmbesc liniștit în timp ce dărâm tot ce ne ținea în loc