Maluri

 

 Mă întorc pe toate fețele căzute din copac

 în acorduri de secundare și zaruri

 Mă înghite apa ieșită la atac

 Mă înghite surditatea miilor de daruri

 

 îmi zâmbește strada cu blocuri lipsă

 (Să mă scuze că o tai prin mijloc)

 Mi se închid ochii – o eclipsă

 Trebuia să mă trăiesc liber sau deloc.

 

 Nu trebuia să mă nasc între vulturi

 Eu trebuia să îi cresc, apoi ne legam

 Să rupem cerul, să îl tragem de colțuri

 Trăind între el și pământ – bigam

 

 Trebuia să iau o mână de ploaie 

 înainte să pătez propria-mi amintire

 Mă transpun într-o lumină greoaie

 Să dispar frustrant după prima licărire

 

 Mi se derulează viața după cum bate vântul

 în paginile ce le las stinghere pe calea ferată

 în urma mea șuieră toamna și cântul
 Ce se termină cu a fost odată …

Fugar

 

 Am decriptat harta ce mă ține legat

 De partea asta a zborului animal.

 Din pas în pas ridic o palmă delegat

 De liniștea cartierului de cristal.

 

 Nu văzusem vântul punându-i botniță

 și nu mă părăsise niciuna dintre pene,

 Sticla mi-a oferit alura de bufniță

 și-am legat-o doliu la gât în lene.

 

 Lipesc buzele de idealuri în numele lor,  

 Ploaia - promisiuni scăpate la delir.

 Am stat o viață cu spatele la cor

 și de uitat voi uita oricum să mai respir.

 

 M-a întors globul pe toate părțile

 înainte să îi fi văzut cu totul.

 Mi-e frică să adorm, de zile,

 Contururile becurilor reci îmi inspiră saltul.

 

 Mi-au aruncat nopți pe pereți,

 Mi-au pus dimineți în pahar,

 Acum, după multele ceți 

 Să îi mai găsesc nu am habar.

 

 De-ar fi să plec

 Cine să mă strige ?

Vârfuri
 

 

 De la ușa care se deschide de sus în jos

 Până acolo unde lumina îți pierde umbra

 Sunt toate lucrurile de care am scăpat 

 Ca să pot fi lângă tine și capătul lumii

 

 Dacă ți-aș spune cât m-am  împrăștiat  

 Ai ști că ceea ce a ajuns până aici

 E esența omului demolat

 De refuzul tău de a sta

 

 În caz că nu sunt destul, adună-mă 

 Pentru că de găsit nu mai pot 

 Decât în privirile tale pline

 și în zările goale în care ai explodat

 

 Ai luat zile din pădurile înnegrite de părul tău

 și nopți pe vârfuri de munți jeliți vara.

 

 Am venit cu mâna dezgolită și inima îndrăcită

 Tu ai rămas înlemnită și nepăsătoare

 Așa cum îmi aminteam.

 

 Ţi-am spus că pentru tine

 Aș ucide poezia, dar  

 Nu știam că vei fi în ultimul loc în care aș căuta

 De acum, capătul lumii va fi și capătul meu.

  

Zborul

 Te-am văzut când ai furat o lună din borcan

 Și ai mestecat-o fără vreun regret.

 Ți-au rămas stele pe obraji, pe covorul persan

 Și te-aș tot purta pe cer, dar n-am bilet. 

 

 Îți pâlpâie indecizia de a te lăsa

 Într-o apropiere ce ți-a rupt barierele,

 Dar te lași pe mine cu toată angoasa

 Să mă îneci în carne, sudoare și piele.

 

 Tot ce dispare e fumul tău în noapte

 Despărțit de o liniște, un oftat

 Și noaptea din ochii tăi în șoapte

 Care se scurge pe pereți treptat.

 

 Afară e frigul inimii singure,

 Înăuntru e ceea ce ți-ai dorit,

 Forma își face loc în fagure

 Tu îți faci loc în singurul mit.

 

 Dimineața ne-a lăsat războiul

 Și tu în brațe-mi șifonată

 Uitată cu apa și pustiul.

 Istoria ne-a lăsat ca pată.

Spuma fluturilor
 

 Îmi vuiește somnul pe șine

 Pe-un pat dezechilibrat deloc grăbit,

 Îmi întind ochii în noapte ciorchine

 Și adorm cu gândul la timpul prăbușit.

 

 De aici totul și-a pierdut palpabilitatea

„Nu-i nimic ce-o mână deschisă nu poate lua”

 Așa că mi-am sacrificat captivitatea

 Și am plecat pe drumul ce poate evolua.

 

 Ajuns la sfârșit în locul de care se ține soarele,

 (Mă strângeau șireturile, îmi țineau picioarele)

 Am prins marea cu mâinile și am scurs-o pe spate.

 (Acum mă strâng valurile, îmi pierd din pasivitate)

 

 Mă ridic pe vârfuri după raze

 Să o culeg pe cea neșlefuită,

 Refuz în căutare zecile de fraze

 Pentru cadoul ce-o va face fericită.

 

 Copilul a știut mereu să privească capătul lumii

 Și să uite de ceea ce poate pierde.

 Iar acum l-am adus acasă.

Partizan
 

 Ochii străzii - geam cenușiu și cer deschis

 Spațiu constrâns de dorințele victimei.

 Mă întoarce înapoi pe spate și pe vis

 Înapoi la țiței sau startul molimei

 

 Știam că golul nu se întregește în plin 

 Și ochii roșii nu sunt semnalul atacului.

 Aruncă-mi cheile și lasă-mă să-ți înclin

 Judecata lui Nero asupra țarcului

 

 Mi se întind mașinile la soare

 Bronzul nu se mai vede de oțel

 Blocurile se ridică ziua în picioare

 Dar din unghi mi-e paralel

 

 Așa că mă așez câteodată  între liniile continue

 Să întâmpin luminile ce vin câte două

Vărsat

 

 M-am lăsat în barca mea pe larg

 În bătaia radioului - vocile generației.

 Căpitanul susținut doar de catarg

 Nu mai bate valurile- frâiele situației.

 

 Așa că începe să se identifice cu impasul

 Are ochii deschiși, dar orizont niciunde.

 Zilele mulează limbile și sugrumă ceasul

 El nu aude, dar nici nu i se răspunde.

 

 Asta era pilda lui scrisă în stâncă :

 Nu căuta răspunsul  într-o mare de dileme.

 Probabil nu îmi aduc aminte încă

 Dar de luat, am luat o vreme.

 

 Ești liber sub cer, ești îngust între frunze

 Închide ochii, lumina nu discriminează.

Velin
 

 Alunec de pe o privire șlefuită pe alta

 Într-o degradare ce ignoră motivul,

 Ori nu prind eu trenul, ori greșesc halta

 Trăgând de mine fără a-mi fi cusut tivul.

 

 Vin din văi blasfemiate de supraviețuitori,

 Din ape răsturnate de pasiuni prea mari,

 Din ceruri sparte de stoluri de viori,

 Să mă culc pe paginile tale rupte de fugari.

 

 Nu vezi, crengile îmi cresc acum din vină. 

 Am ajuns să combin așteptările și amarul,

 Primăvara asta mi-am pierdut din rădăcină

 Deși pregătisem de mult cuvintele și varul.

 

 Nu a fost vremea mea,

 Iar ce apucasem din tine nu ți-era vital

 Dar se putea..

Fiat lux

 

 Dacă nu răspund acțiunilor plate

 Înseamnă că mi-au trecut prin lipsuri

 Când mă joacă dorul - buzele ei articulate-

 Pironesc declarații în piept în clipsuri.

 

 Ai tăcere în mișcările ce mă limitează

 Și mă îngrijorează succesiunea de frisoane

 De când ți-am lăsat inima în pază

 Mi-ai făcut sângele izvor și arterele liane.

 

 Știu că de obicei îmi îmbuib capul cu bule

 Ce mă mențin la nivelul de sus al norilor,

 Dar dau ochii cu tine -mi-e tonul doar surle-

 Și se sparg cu note din repertoriul ciorilor.

 

 Te sunasem să-ți aud povestea

 Prefăcându-mă că nu vreau să o continui

 Vreau să îmi împărtășești setea

 De fluturi când mă simt al nimănui.

 

 Nu credeam să mai văd în mine o luptă

 E adevărat că se teme doar cel ce se înfruptă.

Triunghi

 

 Îți întind mâinile în semn de pace,

 Deși ți-am tot scris supărat versuri gârlă

 Crezând că e deja mort cel care zace

 Și resemnat cel care nu mai urlă.

 

 Acum șoptesc doar răgușit ce mă apasă,

 Gravitația și pierderea conturului tău,

 Pentru că vorbele ți-au rămas pe masă

 Și răsună încă în mintea unicului călău.

 

 Mă zgârii cu arcușul pe umăr

 În amintirea piesei ce ți-o cântam.

 Mi s-au rupt corzile toate și-n cufăr

 Mai am doar povestea unui anume Fram.

 

 Am jumătate de sfârșit în fața ochilor

 Și ținutul golit de tine în spate.

 Sunt sclavul neîmblânzit în voia valurilor

 Plutind în pagini răsfoite și îmbucate.

 

 Am în inimă romanul care voiai să fim,

 Dar noi nu construim, noi doar vopsim

 Nu-i așa ?

Stârnirea 

 Am o cameră pentru întuneric să se așeze
 Și două războaie turnate în cafea.
 O sfoară pentru prezent să mă salveze
 E prinsă de plan pentru când cad în al doilea.

 Dețin deliciile ascunse de martiri
 Răpuși de creioane guralive în cete.
 Cu ei m-am găsit în ochii devotați unei iubiri
 Și într-un vas de aur plin cu sete.

 Am o catedrală a jurămintelor scurse
 Umplută de găunoși ce dau din coate
 Și un cor de evlavioși în spate ce cântă a tuse
 Când singurul concert sunt zorii dinspre moarte.

 Întind multe linii pentru pereți
 Când văd că nu mi se oferă chemare
 Devin irotaționalul dintre profeți
 Pentru că m-am legat de picioare.

 De vreme  ce promit să ofer ce ai,
 Eu tânjind la zâmbete sub lună,
 Refuzi sacrificiul meu și ,vai,
 Tot tu ești cel ce se răzbună.

 Noi
 Scufundăm rațiuni pentru sentiment
 Și orice rând scris e veșnic monument.

Zig Zag

 

 Tot cresc pe palierul singularității

 Bătând la uși ferecate cu zale

 Și am ajuns să descriu paginii

 Piscuri când eu mă pierdeam în vale. 

 

 M-am temut de visele negre

 În seri reci la fereastra ta,

 M-am temut de moartea noastră

 La care nu pot asista.

 

 Am pozat multiplu în personalitate

 De om ce se teme de menirea sa

 Încercând să insufle putere în inimi plate

 Dar a uitat să respire, deși trebuia.

 

 Retrăiesc zâmbetele noastre preschimbate-n zmeu 

 Pe care le-am purtat medalioane.

 Ai fost mereu la câteva cuvinte de sufletul meu

 Și l-ai ridicat cu vise, premise, lampioane. 

 

 Se spune că toamna vântul nu pleacă singur

 Și l-am lăsat să te facă a lui.

 Eu, stând așa cu mâinile întinse,

 Tu, balon, zburând de sub bătaia arcului.

 

 Scrisorile mele nedatate au rămas netratate

 Cu o ușurință ce azi îmi cade greu pe spate.

 Poate nu am fost poet să te dezmierd

 Și nu am fost destul să nu te pierd.

 

 Acum nu își va aminti nimeni de noi,

 Pentru că am fost o adiere

 Ce a lăsat spațiului etern

 O mână de scântei făcute pulbere.

 

 Întotdeauna am scris de dragul pasiunii

 Și am privit iubirea ca durerea perfecțiunii.

 Săpând  

 Au coborât cortinele, au urcat vocile
 Ciupercile întorc spatele, alții foile.
 Se mărșăluiește strâmb, de ciudă
 Că unii au învățat să vorbească, nu să audă.

 Ne-am întors pietrele cu lama de sânge
 Să găsiți un motiv de a deplânge
 Pentru că răul își face loc în climă
 Și rămâne loc doar pentru crimă.

 Paharele le-am întors cu intuiție
 Vărsând pământ pe lenta dispariție
 De când am devenit noi mieii
 Și ne înfruptăm din gustul ideii.

 Pivotez pe vorbele tale cubice
 Cu o paletă de figuri care mă dezice.
 Mă descrie prea bine cardiograma
 Legat de ceasul întors cu drama.

 Noaptea mi-a subjugat trădarea
 Și visele îngropate au crescut picioare
 Mă roagă toți să îmi iau chemarea
 Și să vin dărâmat în câteva pahare.

 Întind mâna spre zidul greu
 Într-o ofertă pentru care exiști
 Tu ești tu, eu nu sunt eu
 Dar ai un pistol să îi înțelegi pe artiști.

Ars longa, vita brevis

 

 Ne închinăm toți aceleiași frici

 Deși ne închidem sufletul sloi.

 Cum să rămânem mereu aici

 Când și cerul fuge de noi ?

 

 Calc pământul tot mai apăsat

 Gata să mă scufund la vreun semn,

 Odată cu fitilul lămpii consumat

 Inerțial să bat în lemn.

 

 Mi-am dresat mâna pentru contur,

 Pentru un creion cu capul ros

 Pentru un moment de vultur

 Ce mă înghite laic, Uroboros.

 

 Scânteia noastră e prea scurtă

 Să putem porni singuri un foc.

 Dar fără mâini și fără gură

 Nu l-am putea porni deloc.

 

 Am învățat cum este a risca

 Și ne-am făcut o promisiune

 Chiar dacă nu am tradus muzica

 După noi, scânteia va rămâne.