Animalul

 Mă opresc oameni pe stradă și mă întreabă dacă n-am cumva un vers

 Și eu le zic că nu scriu, dar cumva tocmai că aveam la mine un vers

 Atunci privirea lor se aprinde

 Și eu trag adânc în piept.

 În schimb le las un creion

 Să mă schițeze după cum m-au citit

 Nu-mi pot spune pe nume

 Nu-mi pot pune de mâncare

 Nu-mi pot închide ochii.

 Ceilalți văd mereu ce devin

 Ei văd mereu cum m-am produs

 Dar nu au stat cu mine sub o lampă

 Nu s-au așezat niciodată cu mine pe scaun

 N-au luat-o la goană prin labirinturi

 Nu ne-am așezat împreună pe marginea unui vers

 De unde să privim în jos.

 Ei nu s-ar fi aruncat, știu.

 

 Nu ți-a fost vreodată frică să pui punct?

 Să știi că aici se traversează o stradă?

 Că aici e o stație unde oamenii așteaptă continuarea?

 Că tu aduci ploi și niciodată soluții?

 M-ai întrebat vreodată dacă mă uit vreodată în urmă,

 Dacă îmi văd urmele în adidași,

 Dacă îmi văd cicatricile în palme,

 Dacă îmi văd oboseala în ochi?

 Ați plătit un bilet că să mă vedeți în propria cușcă

 Ați zâmbit ca să mă țineți închis

 Mi-ați cerut versul ăla ca să uit să ies.

 Să recidivez.

 Să caut iar.

 Ca să mă puteți vizita și altă dată