Noi embrie

Dimineața m-am trezit într-un cub

Pe un pat mediocru dar stabil.

Mi-am văzut pașii pe pereți

Și romanele scrise pe pernă 

Mi-am văzut plictiselile într-o cană

Și angoasele adunate laolaltă în dulap 

M-am dezgolit:

aveam cartiere răsărite pe piept

-icoanele singurătății-

Dovada că trăiam alte vieți. 

Dincolo de ele nu poți vedea nimic

Niciun răsărit și niciun apus

Doar licăriri ale unor vieți ce se aprind și se sting

Într-un întuneric real. 

Mi-aș fi dorit să pot să sculptez în ele

Pentru că piatra nu amintește

Decât despre statornicie și rezistență

Niciodată viață. 

Probabil aș fi acceptat norii 

Ce îmi mai acoperă ochii câteodată

Pentru că ei sunt și căldură și furtună

Și furie și tristețe. 

Dar piatra nu îmi arată nimic.

În piatră am învățat să exist

În piatră m-am ascuns

Și m-am odihnit. 

Urmează să încep o nouă zi.